As vrea sa va spun o poveste.Oarecum se bazeaza pe fapte reale.E o poveste despre durerea simtita de oameni atunci cand nu au pe cineva care sa-i astepte.Cat de trist suna?Nu la fel pe cat de greu e.O poveste despre lucrurile ingrozitoare de care sunt capabili oamenii.Despre consecintele subestimarii.Despre lipsa de incredere.O poveste cu oameni si nefericire,cu demoni si iubire.
Parintii au observat ceva ciudat la el inca de cand era prea mic sa poate vorbi.Plangea mereu in fata unei oglinzi.A crescut si n-a mai plans.Era insa prea tacut pentru un tanar de varsta lui.Tacut si tresarind de parca ar trai tot timpul cu spaima in san. Simtea ca nu e bine sa vorbeasca despre asta cu altii.Totusi a facut-o in fata celui mai bun prieten.A fost ultima discutie serioasa pe care au avut-o impreuna. A doua zi in urma unui accident de masina cauzat de o defectiune misterioasa prietenul ramane paralizat si cu grave sechele mintale.Pe scurt,innebunise.Asa spunea lumea.De fapt el nu era nebun ci doar contaminat.Il vedea.
Sa clarific.Erau momente cand daca se uita in oglinda,baiatul ciudat vedea pe langa propria reflexie o silueta intunecata ce-i statea in umbra.Simtea cum acest demon il controleaza si cum il face sa fie periculos.Nu putea sa-i distinga prea bine figura insa potrivit cosmarurilor pe care prietenul nebun a inceput sa le aiba era o de o rautate ingrozitoare.
Din aceasta cauza evita sa priveasca lumea in ochi,evita sa se apropie emotional prea mult de oameni.Auzea in cap o voce care-i descria tot felul de scene oribile cu propria persoana dar si cu cei din jur.Cu toate astea avea si zile bune,cand era doar el,cand schita zambete cand incerca sa fie fericit.Avea zile cand parea in stare sa o iubeasca.Avea zile cand nu o recunostea.Niciodata nu i-a trecut prin cap ca si ea ar putea avea aceeasi “boala”.Sau refuza sa se gadeasca la aceasta varianta.Cat de mult isi dorea normalitatea…
Revin cu restul cand timpul imi va permite saptamana asta.
Nu stiu daca mai e cineva pe pamantul asta care sa gandeasca in modul meu.Acum cativa ani am vazut la televizor o stire despre o tanara care s-a sinucis.Lasase in urma ei un bilet prin care isi explica gestul.”Ma simt foarte singura si nu mai am puterea sa cred ca exista cineva in lumea asta care sa ma poata iubi asa cum sunt.Nu cred ca exista o pereche si pentru sufletul meu.”Reportajul continea si poze cu ea.Nu pricepeam sensul.O gaseam deosebit de frumoasa.Bineinteles ca am fost foarte superficial.Sa arati bine nu inseamna neaparat sa fii iubit.Insa traim intr-o societate superficiala deci pe undeva aveam dreptate.Poate nu esti iubit insa te afli in centrul atentiei,si asta ajuta uneori.Mergand mai departe,mi-a trecut prin minte gandul ca daca as fi intalnit-o mai devreme,destinele noastre ar fi fost altele.E foarte ciudat ca imi tot imaginez astel de situatii.
Nu o data am simtit ca sufletul meu pereche e undeva foarte departe.Ca distanta.Poate ca timp.Poate ca a fost in apropierea mea mereu,insa n-am avut niciodata vointa sa parcurg acel drum lung si plin de obstacole pentru a-l descoperi.Cateodata ma ia frica gandindu-ma ca nu va mai avea rabdarea sa ma astepte.Sau poate ca a plecat deja de mult.
Am dat zilele astea peste un articol dintr-un blog.O declaratie de dragoste care mi-a daramat zidurile.Citind-o,am simtit ca nici una din femeile care au fost in viata mea pana acum ar merita o asemenea dovada de afectiune.Mai mult,nimic nu ma atragea in acel moment la iubita mea incat sa ii pot face o astfel de declaratie.Cum ar fi trebuit sa ma comport in fata unei astfel de stari?
O alta zi calduroasa.Mult stres,umblatura,vorbe goale.Ma intind in pat,trag aer adanc in piept si inchid ochii pentru doua secunde in speranta sa-mi regasesc ritmul.Afara e inca lumina dar eu adorm fara sa realizez.Acelasi somn agitat.Tresar speriat de un telefon care suna in disperare.M-am prins de mult ca lumea vorbeste doar ca sa nu taca.Putini se mai tin de cuvant asa ca intru in jocul lor.Limbaj prietenos,zambete,complezenta.Inchei apelul si nu uit sa-mi inchid telefoanele.Ma uit pe geam si e intuneric de mult.Oficial ziua s-a sfarsit.Imi bag castile in urechi,deschid laptopul iar muzica o setez la volumul soaptelor.Sunt din nou calm,cu mintea limpede,deci ma pot apuca de citit.Incep cu cei pe care ii stiu bine.Mai arunc un ochi sa vad cine ce comenteaza si de multe ori mai dau un clic catre alte pagini.Fete noi,aceleasi idei.Prezentarea face insa diferenta si nu ma refer la estetic ci mai degraba la modul de abordare.In valtoarea de senzational inca mai face ecouri scandalul “adolescentii emo” si sincer sa fiu deja ma calca pe nervi.Desi as putea sa ma simt cu musca pe caciula dat fiind continutul acestui blog n-am de gand sa ii acord prea mult spatiu subiectului.Tinerii dintotdeauna au avut probleme de adaptare la o anumita varsta.Nu in 2008 primul adolescent se sinucide.Aceste intamplari nefericite au avut loc de cand-lumea.In loc sa se caute senzationalul situatiei mai bine s-ar face ceva concret.S-ar putea incerca cu promovarea bucuriei de a putea trai desi am rezerve in privinta succesului acestei metode.Intodeauna exista si alternativa opusa.Cel mai puternic om e acela care actioneaza din disperare sau frica pentru propriul bine.Cum ar fi o campanie care sa le explice copiilor ce inseamna cu adevarat moartea?In ziua de azi trebuie sa sochezi daca vrei sa produci impact in constiintele celor din jur.
Trec peste precizarile pe care le-am considerat necesare.Imi vad de cititul meu.Ajung din intamplare pe o pagina de hi5 unde fac o descoperire surprinzatoare despre care probabil voi scrie intr-un articol urmator.Coincidenta aparuta ma provoaca sa ii caut esenta insa ma salveaza la timp Elvis.Blue Moon.Prilej sa scot capul din nou pe geam.Ciudat de rece in noaptea asta.Maine ma asteapta o zi grea,afara e frig,patul imi zambeste cu caldura,deja s-au dus vreo 7 ore de cand ma trezise telefonul.Sunt imun chiar si la vocea lui Elvis care intre timp fusese pus pe repeat cu al sau cover dupa Blue Moon.N-am somn!Singur,traind niste versuri,visand la noaptea de maine.
Daca exista ceva pe lumea asta fata de care sa am o admiratie deosebita atunci acel ceva cu siguranta e Mama Natura.Si aici nu ma refer la domnisoara de altfel foarte respectabila dintr-o emisiune de care imi amintesc impotriva vointei mele.Pentru cei care inca mai cred ca adevarul absolut nu exista,eu n-am sa le spun decat ca se inseala.El exista dar nu avem noi acces la el.Asa cum nu avem acces nici la dreptate.Faptul ca fiecare detine un adevar propriu sau ca fiecare vede dreptatea dintr-un unghi pe atat de inchis pe cat de personal,nu are nici o valoare in fata marelui test al universalitatii.E doar o metoda de a ne amagi insa nu lipsita de sens.E important sa facem acest compromis cu propriile intrebari pentru a inainta mai usor in viata.E un mijloc de protectie.Cred ca nu am fi capabili sa intelegem aceste notiuni.Mai grav,consider ca in loc sa le pricepem adevaratele intelesuri,n-am reusi decat sa le interpretam ca pe o amenintare.In alta ordine de idei,motivul principal pentru care ma fascineaza Natura este puterea pe care aceasta o detine.
Nimeni nu poate schimba o decizie a naturii.Chiar daca uneori avem impresia ca lucrurile nu stau chiar asa,va asigur ca tot ceea ce s-a realizat pe lumea asta a primit mai intai un acord de acolo de peste tot.Si pentru ca demonstratia sa fie mai putin abstracta va propun doua momente pe cat de banale pe atat de incarcate de semnificatie.
Primul moment.De cateva zile am trait o caldura suportabila insa destul de deranjanta.Iubesc ca razele soarelui sa fie atat de intense incat sa am uneori impresia ca ma ating dar in acelasi timp imi place si ca un vant de munte sa ma racoreasca.Am mai explicat in alt articol cum savurez mai mult aceasta stare de tranzitie de la rau catre bine decat binele in sine.Revin la caldura de zilele astea.Am avut momente cand ma simteam ca un bolovan de smoala care incepe incet sa se topeasca.Atat de incins mi se parea asfaltul si tot ce ma inconjoara incat aveam impresia ca unica piedica impotriva dezintegrarii e firavul contur ce ma defineste.Si acesta atat de uscat de parca ar fi fost trasat cu creta.Aceasta stare incepea sa devina suferinta pentru intreaga suflare din zona.Cele mai josnice sentimente umane s-au evaporat din noi si le puteam simti cum plutesc in atmosfera sub forma unei tensiuni teribile.Nu cu mult inainte de atingerea eventualului apogeu care ar fi insemnat si dementa totala,o ploaie de vara isi face simtita prezenta:mai intai cu cateva rafale de vant si mai apoi cu un ultim tunet de avertizare.Cateva minute in care totul se desfasoare cu o viteza uluitoare,oameni alergand dezorientati in cautarea adapostului,masini claxonand a nebunie,usi trantindu-se cu putere,fulgere brazdand cerul si apoi potopul.Treptat,apa isi intra in drepturi spaland tot ce intalneste in cale,in timp ce linistea incepe sa se instaleze si ea.Curand se mai aud doar zgomotele stropilor care abunda.Ploua.
Cateva minute mai tarziu:norii deja incep sa se imprastie,parca o raza de soare incearca timid sa ne zambeasca iar picaturile sunt din ce in ce mai rare.Acelasi aer atat de poluat parca miroase a proaspat,iar orasul este neobisnuit de linistit.Traiesc aceste momente la intensitate maxima deoarece le consider de o frumusete iesita din comun.Poate de aceea tin si asa de putin.Atat de putin incat fara sa-mi dau seama primii oameni deja au iesit pe strazi,masinile au reinceput sa claxoneze,orasul revine la normal.Am fost martorii unei minuni pentru care avem prea putin respect.Un fenomen simplu,aparent banal,fara viitor si totusi atat de important.De ce au oamenii in general o pozitie de retinere cand vine vorba de ploaie? Eu zic pentru ca nu o pot controla.Si sincer nici n-as vrea sa o poata controla vreodata.Primii pasi au fost facuti in acest domeniu si parca Natura ne arata ce parere are despre acest lucru.Statisticile stiu sa explice mai bine.
Al doilea moment:Ma uit la cer si-l observ.Cerul pe timp de ziua e spectaculos.Poate avea tot felul de nuante si fomartiuni noroase.Soarele,cel mai bun prieten al nostru e o parte din el.Totusi mai rar ne gasim privindu-l cu incredere si speranta.Cerul pe timp de noapte este acelasi mereu,plictisitor as putea spune.Negru,acoperit de stele si aceeasi luna nepasatoare care nu vrea sa se intoarca cu fata si spre noi.Si chiar daca e innorat,tot in el gasesti acel sfetnic bun.Tot lui ii povestesti problemele,tot el te ajuta sa iei decizia cea buna.Ciudat nu? Nu.Natura ne cunoaste nevoile.Stie ce vrem si ne ofera aproape totul.Ne ofera cerul ca pe un confident.Ne ofera intunericul ca sa prindem curaj.Ne ofera stelele ca sa ne creem vise.Ne ofera dimineata ca sa o putem lua de la capat.
Citind diferite bloguri am surprins undeva o parere care mi-a placut in mod deosebit.Autoarea asocia o tabla neagra unui taram promitator.Nu multi sunt fericitii posesori ai unei viziuni atat de pozitive.E nevoie de multa putere sa gasesti speranta in intuneric.Cu atat mai mult te apreciez daca nu te folosesti de creta colorata ca sa iti fie mai usor.Respect pe cel care isi gaseste bucuria in realitate si nu cauta sa o deformeze.Il voi lauda pe cel care va da importanta lucrurilor simple,nespectaculoase din jurul sau.Puncte de sprijin au fost plantate peste tot in jurul nostru insa ne e frica sau nu avem increderea sa le folosim.Avem o Mama careia trebuie sa ii aratam recunostinta si odata ce vom reusi sa facem lucrul asta multe dintre problemele noastre ar disparea.
Imi caut linistea.Am gasit-o de mai multe ori.Nu am reusit sa o pastrez niciodata.Toti am spune ca lumea in care traim e de vina.La urma urmei vinovati se gasesc daca asta te face sa te simti mai bine in propria piele.
Au fost momente cand aveam impresia ca sunt fericit.Mi s-a intamplat o data sa ma regasesc in bratele unei fete pe care o consideram iubita mea.M-am lasat cufundat intr-o stare de binete absoluta,pe care am putea-o numi fireste,fericire.Pentru o secunda mi-am dorit in cel mai sincer mod cu putinta ca acea clipa sa tina pentru totdeauna.Evindent, nu a tinut.Sunt constient ca legile naturii ar fi facut ca acel moment de magie sa dispara insa eu am observat ca nu doar natura e impotriva.Desi am fi putut prelungi clipa,bineinteles pana la un timp finit,ceva ce a tinut doar de mine a ales contrariul.Probabil ca modul in care lumina se reflecta asupra pielii ei catifelate o facea mai atragatoare decat de obicei incat nu am rezistat tentatiei de a o saruta pe gat.Desi ar fi trebuit sa urc la un nivel superior al placerii vraja a disparut imediat.Am continuat cu gesturile de afectiune fara sa-mi tradez revelatia,insa nu ma puteam opri de la a ma gandi cum acel moment unic chiar se consumase instantaneu,ca si cum am fi fost inconjurati de un nor mic de praf fin care s-a imprastiat la cea mai subtila miscare.
Aveam totul iar totul nu m-a multumit.Inseamna ca nu asta e motivul cautarilor noastre.Inseamna ca nu suntem programati genetic sa stim a aprecia si trai in adevaratul sens al cuvantului deliciile pe care viata ni le ofera.De parca in interiorul nostru salasluieste o putere de necontrolat care ne indeamna sa daramam orice a iesit din eforturile noastre fizice si spirituale si care se apropie de perfectiune.Uneori cred cu tarie ca suntem masochisti:ne place doar sa visam si sa suferim pentru a ne indeplini visele.Ca sentimentul care ne incearca la implinirea unui vis nu este acela de satisfactie ci de inutilitate.Si cum sa te simti inutil nu este chiar placut,de aici si pana la a ruina doar pentru a renaste nu este decat un pas.Un pas de furnica.
De ce nu avem nevoie de fericire? Simplu! Nu pentru ca nu am sti sa o pastram,ci pentru ca atunci cand e a noastra facem tot ce ne sta in putinta sa scapam de ea.De ce exista ea totusi?Eu spun ca sa nu traim chiar fara nici un ideal.Tu ce scuza ai?
1 comentariu | 
povesti | Tagged: anormal, canta-mi povestea, coma, demon, nefericire, oglinda, poveste | 
Permalink
Scris de tutov
